Penticostalii

Istoria creștinismului – Diarmaid MacCulloch, Iași, 2011, 1080 p.

„În primii ani ai penticostalismului, penticostalii au avut de înfruntat ura extremă și poreclele date de evanghelicii mai conservatori, poate cu atât mai mult cu cât stilul retoric al penticostalismului era absolut familiar. Asemenea evanghelismului, el îmbina suspiciunea față de stilul urban de viață cu entuziasmul de a recuceri modernitatea dominată de Satan. Una dintre principalele fondatoare de Biserici penticostale, excentrica Aimee Semple McPherson, a fost cea care în 1920 a aruncat dintr-un avion fluturași publicitari pentru Dumnezeu și a condus prima tație radiofonică eclezială. Insăirându-se din intuițiile (câteodată) geniale în materie de sho9wbiz ale doameni PcPherson, penticostalii de la Los Angeles până la Seul au demonstrat ulterior un talent remarcabil pentru punerea în scenă a cultului, în moduri care ar putea sta fără jenă alături de marile muzicaluri realizate în secolul XX la Hollywood (vezi planșele 50 și 68). Totuși, deși rădăcinile penticostalismului erau evanghelice, în el se găseau și multe elemente care nu se asociau firesc cu protestantismul bazat pe Biblie, mai cu seamă pentru acei protestanți care țineau la cele cinci „reguli fundamentale”: infailibilitatea verbală, dumnezeirea lui Iisus Hristos, imaculata concepție, substituirea penală și învierea fizică a lui Hristos. În schimb, penticostalismul era înclinat să caute „noi revelații”: era intuitiv, spontan, în timp ce evanghelismul era raționalist, bazat pe cuvânt. Era în stare să dea un scop și conducerii feminine, într-o modalitate ce fusese obișnuită la începuturile radicale ale mișcărilor protestante din secolul al XIX-lea, dar care în penticostalism a prezentat toate semnele că mai degrabă va lua amploare decât că se va diminua.” (p. 860-861)